Autoportret-varianta a doua! :)

Cum ar spune mama, sunt doar un “boţ cu ochi”..Însă, în calitate de boţ, pot afirma că sunt mult mai mult de atât: sunt Alexandra Maxim, cea cocoţată pe scaunul din a treia bancă de la perete, cufundată până la refuz în lectura, cu muzica sunând cu putere în caştile de pe urechi. O oarecare fată, dacă e să ne gândim mai bine. Am 17 ani. Zi de zi parcurg acelaşi drum de acasă la şcoală: iau tramvaiul până în Piaţa Unirii, mă întâlnesc cu aceeaşi colegă de clasă cu care stau şi la şcoală şi, apoi, printre cuvintele izvorând cu nerăbdare din gurile amandurora, ajung în institut. Apoi, după ce termin orele, acelaşi drum este parcurs în sens invers, pe jos, bucurându-mă de muzica din caşti, de ploaie, de ninsoare, sau de razele fierbinţi de soare.
S-ar putea spune că sunt obsedată de muzică...dar ar fi greşit. Iubesc tot ce este frumos, iubesc muzica de calitate, chiar dacă uneori îmi clătesc urechile cu ceva mai puţin valoros, dar care corespunde stării de spirit de la momentul respectiv. Iubesc tot ce înseamnă vieţuitoare estetică (blană, patru picioare-în niciun caz mai multe-, urechiuşe, eventual o coadă).
De asemenea, iubesc arta. Îmi place să desenez şi, uneori, mă şi pricep. Îmi place să scriu şi, uneori, scriu şi bine. Dar, cel mai mult, imi place să joc teatru, pasiune deprinsă de mică, dar pusă în practică numai de doi ani si un pic.
Dacă ar fi să trebuiască să mă caracterizez într-un singur cuvânt, ar fi cea mai mare provocare a existenţei mele. În schimb, am câteva cuvinte care sunt perfecte: optimistă, prietenoasă, indulgentă şi creativă.

p

Autoportret

Sunt momente în viaţă când simţi că nu mai poţi îndura nimic, că nu-ţi mai găseşti zâmbetul demult pierdut, undeva într-o noapte de iarnă, că ochii tăi sunt goi, de sticlă, că sufletul tău a plecat odată cu prima rază de soare din primăvară..
Dar dacă acea rază de soare eşti tu? Dacă sufletul tău e în tine, ascuns bine sub carţile eului tău? Dacă ochii tăi par de sticlă din cauza luminii de dincolo de oglinda lor? Dacă zâmbetul tău e prea larg ca să-l poţi vedea?
Acum imaginează-ţi că tu eşti eu! Eu sunt zâmbetul, eu sunt ochii fericiţi, eu sunt sufletul, eu sunt raza ta de soare!

Dumnezeu există şi eu l-am întâlnit

Oamenii, de la începutul existenţei lor, caută prietenia absolută, cu acea persoană ori fiinţă care să le fie veşnic alături şi în care să poată avea încredere, orice ar fi.
Apoi a venit El, ce s-a făcut om şi S-a coborât din ceruri întru mântuirea lor, întru iertarea păcatelor lor, întru iubirea lor.
Dumnezeu există şi ei L-au întâlnit.
Generaţii după generaţii de la venirea Lui, oamenii L-au ponegrit, L-au respins, au refuzat să creadă în El. Doar uneori, în momentele lor de mare tensiune, de grea încercare, L-au recunoscut şi I-au cerut ajutorul.
Dumnezeu există şi ei L-au întâlnit.
Într-o dimineaţă cu un cer înnorat, am văzut ceea ce toţi văd o singură dată în viaţă: lumină, întuneric, dragoste, ură, bine, rău, frumos, urât, toate sub un singur nume:Dumnezeu.
Dumnezeu există şi mi s-a arătat.
Apoi am văzut lumina zilei. Am înţeles cuvintele muritorilor de-un neam cu mine, am început să zâmbesc, am încetat plansul, am alungat durerea pricinuită de luarea mea bruscă din locul meu bine stabilit în ceruri, transformând tragedia existenţei într-o bucurie. Am îndurat vorbe grele, trădări, dureri fizice, psihice, am trecut cu fruntea sus peste toate şi am evoluat.
Dumnezeu exista si eu L-am întâlnit.
L-am văzut acolo unde alţii nu-l văd. L-am vazut în covorul de frunze de toamnă, aurii, portocalii, uscate. L-am văzut în veveriţa fricoasă ce urcă speriată în copacul cel mai apropiat, L-am văzut în prima ninsoare din an, în primul zămbet de pe chipul meu, în primul prieten adevărat, în fiecare om şi fiinţă din jurul meu, în prima privire fericită de după o trădare suferiă, în valurile mării ce îmi bucură pielea pe nisipul arzând, în prima stea răsărită în noapte.
Dumnezeu există şi eu Îl întâlnesc!

Pentru el.x

Aş vrea să pot să te iubesc
Atât de mult pe cât vrei tu.
Aş vrea să pot să-ţi dăruiesc
Orice, să nu-ţi zic niciodată nu
Aş vrea să fiu întotdeauna
Pe-al tău cer soarele, ori măcar luna
Aş vrea să zbor cu-aripi de nor
Aş vrea să ştii şi tu ce numesc eu dor
Aş vrea durerea să mi-o ştergi
Din nou, cu buzele-şi curate
Ori a mea taină s-o-nţelegi
Şi să mă-nnebuneşti cu sărutări furate


Dar te iubesc mai mult decât ai vrea
Mai mult chiar decât ai putea-nţelege
Cât despre dăruirea mea...
Ce-ar fi să vii?...vino de mă culege!
Eu să fiu întotdeauna pe al tău cer
Soarele ori luna?!
Dar eu sunt doar femeie...
Femeie pot să-ţi fiu numa'.
Să zbor nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu
Nu vreau să am aripi de nor
Nu vreau să pot departe să-ţi mai fiu
Nu vreau să zbor!
Iar despre taina mea...tu să poţi a o-nţelege?!
Tu eşti bărbat, tu vino doar de mă culege!

Frumusetea!

Frumusetea? Cum ar spune mama, frumos e ce ii place lui, nu ce e frumos. In cazul acesta, cum ar putea sa ma ajute frumusetea in relatiile cu ceilalti, daca, automat, EU ii spun frumusete, deci e frumos pentru MINE si nu pentru ei?

Intr-o lume cruda, in care fiecare isi urmareste scopul si doar, doar de-ar mai obtine ceva pentru sine, am invatat inca de la o varsta frageda sa ajung unde vreau, unde trebuie si unde e locul meu, fara a-i rani prea mult pe altii. Astfel, am invatat sa ma folosesc de ceea de mi-a dat Dumnezeu, adica frumusetea, universala de aceasta data, de femeie. Stiu toate doamnele, de altfel, secretul frumusetii: un dispozitiv pentru regenerarea ochilor, ca sa arati ca dupa 8 ore dormite (e lucru bine stiut ca femeile abia apuca sa doarma cateva ore pe noapte), un fond de ten bun care sa-ti uniformizeze tenul, un rimel super magnific, un ruj hidratant, dar nu foarte tipator, in fine, tot ce trebuie pentru un machiaj perfect si cat mai natural. Si punctul forte: niste pantofi fini, stilati, cu toc inalt, care sa-ne ofere siguranta si curaj pentru a ne invinge timiditatea si a merge exact unde ne este locul: in varf!
Nu am avut prea multa experienta cu job-urile, dar, pana acum, aceste secrete si, bineinteles, atuul ca sunt o femeie frumoasa m-au ajutat in cariera. Nu pentru ca nu as fi fost capabila sa ma descurc doar cu intelectul, dar este evident ca o femeie frumoasa are mult mai multe sanse la un interviu decat una urata.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a inzestrat cu frumusetea mea, care nu e mereu cine stie ce, dar este, si multumesc tuturor firmelor de cosmetice care ma ajuta sa raman asa!
Iata si niste fotografii cu mine, ca sa las la aprecierea dumneavoastra daca frumusetea mea este doar din punctul meu de vedere sau daca a avut motive serioase sa ma ajute pana acum in viata!

Aspectul conteaza NUMAI pentru sine!

Prejudecati? Off, oamenii din ziua de azi... Da, exista multe prejudecati pe tema culorii parului, dar eu, una, nu jonglez cu acest tip de prejudecati. Problema, astazi, este modul in care privesc oamenii lucrurile, intr-un mod rautacios, care merge pe principiul "aspectul conteaza cel mai mult". Nu spun ca nu este un factor important, dar nu ar trebui sa fie in nici un caz un factor decisiv. Cat despre modul in care m-a ajutat pe mine culoarea parului... (nu vorbesc despre coafura, pentru ca sunt adepta stilului casual, parul lasat liber sau strans intr-o coada lejera, evident, la spate).
Cand am terminat gimnaziul, eram genul acela de fata de 14 ani care crede ca tot ce zboara se mananca, genul de fata micuta, grasuta, naiva, eh, stiti si voi cum e la 14 ani. In orice caz, cand am ajuns la liceu, am inceput sa slabesc, mi-a crescut podoaba capilara considerabil si mi-am luat-o in fata de indeajuns de multe ori, incat sa nu mai fiu asa naiva. Cu toate acestea, ramasesem cu complexe de inferioritate din timpul gimnaziului si nu ma vedeam ca pe o cine stie ce frumusete.
Pe de alta parte, o vedeam pe ea, colega din banca din fata: cu forme, nu cine stie ce frumoasa, dar atitudinea ei ma facea sa o vad foarte frumoasa, inalta (sau cel putin mai inalta decat mine), cu succes la baieti... stiti voi, genul de fata perfecta, ce are tot ce vrea. Ca un plus, era vopsita roscata. Azi-asa, maine-asa, am decis ca era cazul sa nu mai fiu aceeasi Alexandra dintotdeauna si ca trebuie sa schimb ceva la mine... hainele? Nu! Stilul sport e confortabil si imi place (am schimbat mai apoi si hainele). Caietele roz cu ceva mai sobru? Hmm, poate... Prietenii? Ah, cum sa-mi schimb prietenii, doar sunt prieteni! Sa ma tund putin? Nuuuuuu! Categoric NU! "Heeeei, as putea sa-mi schimb culoarea parului".
Dupa o munca de convingere extenuanta si aproape interminabila cu mama, am luat-o "de manuta", cum s-ar spune, si am mers intr-un magazin unde, printre altele, erau si felurite vopsele de par. Am ales o nuanta deschisa de roscat si, entuziasmata pana in maduva oaselor, am platit la casa si am plecat.
In fine, ideea este ca, dupa ce m-am vopsit, ma simteam o alta persoana. Nu e vorba ca s-ar fi vazut mare diferenta, parul meu natural avand o nuanta de castaniu, dar era ideea ca sunt intr-un fel altcineva, ca sunt roscata si ca, daca altii nu vad asta, eu stiu si e deajuns.
A trecut ceva timp de atunci, de cand am mai multa incredere in mine, de cand fac lucrurile mai bine, stiind si gandind ca pot sa o fac, de cand am reusite atat pe plan profesional, cat si pe plan sentimental, de cand, ei bine, am invatat ca sa ma dau cu ruj rosu si sa port tocuri sta in caracterul meu de roscata aproape insesizabil, in caracterul meu de femeie!