sâmbătă, 1 septembrie 2012

Un suflet nobil.x


O dara’n jos culcata pe’un foc mocnind de taine
Ce ar putea in tihna ca lumea s’o inece
Intr’un abis de unde scaldate’n apa rece
Starneste’o mare’ntreaga de unduiri sub haine.

Si’o geana aplecata de ochi inchis la multe
Pare sa nu mai poata amarul sa ascunda
Sub falnica’ncercare sa miste’n mare’un munte
Ea se deschide incet…in fond, e tot o unda.

De tot ce e nevoie, fiinta’i duce gol
Caci nimeni nu’ntelege ori asa se preface
Iar geana se inchide si’n intuneric tace,
‘Ngropand adanc un falnic dulce’amor.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Da.

Acelasi dor in doua trupuri
Zadarnic cere evadarea
Spre golul ce imparte marea
Oamenilor agitati in grupuri.

Ei sunt atatia si sunt rai
In graba lor de-a cuvanta
Despre morala si-adanci vai
Despre cainta altora.

Se cred apostoli, poate sfinti
Ce propovaduiesc de toate;
De toate goale, far' substrate,
Menite strict sa spele minti.

O lume vaga ne desparte
Cu un trecut destul de dur,
Imi esti aproape, dar departe
Si-mi tot ajuti sa m-astern pur.

Si te iubesc'ntr'atat de mult
Incat zaresc o bolta-curcubeu
Pornind agale din sufletul meu,
Cladind spre tine'un intreg cult.

Raspuns.

Ca sa fiu sincera cu marea
Din care suflu-ti arzand tragi
Am sa-ti rastalmacesc chemarea
Prea simplelor cuvinte dragi.

Sa imi dezvalui in amurg de vis
Un curcubeu ce mult straluce
Asupra asprului abis
Ce patru ani in brate duce,

 Ti-au trebuit doua clipite
In care nici nu cred c-ai incercat
Sa-ti razemi degetele ostenite
De-un rece, tare, colt de pat.

Mi-ai insusit inca odata
La nesfarsitele chemari
O lacrima ce n-o sa poata
Fi cuprinsa-n toate cele 7 mari.

luni, 23 aprilie 2012

Instinct de turma

Eram azi la pregatire la sociologie si mi-a zis profa, ca raspuns la conceptul meu despre om ca fiinta ghidata nu doar de ratiune, ci si de un acut instinct de turma, cu un citat care m-a pus serios pe ganduri si care suna asa: "Noi gandim in interiorul unei gandiri anonime", lansat "pe piata" de filosoful si istoricul francez Michel Foucault. Si am zis...adica de ce? Si da, e adevarat, suntem cu totii, intr-o masura sau alta, constienti de normele pe care le impune societatea in toate domeniile vietii (si nu ma refer doar la problemele sociale ca delincventa, discriminarea sau altele, ci la cele de toate zilele). De cate ori n-ai mers pe strada si ai vazut pe cineva cu blugi verzi, camasa roz si curea mov si te-ai gandit "phuai, ce curcubeu, arata groaznic. Cum poate merge asa pe strada?" Asa cum? Asa cum nu-ti place tie? Asa cum nu sponsorizeaza creatorii de moda? Asa cum ti s-a, de fapt, ni s-a impus sa nu facem? Si anonim pentru ca, ei bine, setul asta de norme e transmis prin viu grai, prin media si prin alte forme. Partea cu adevarat tragica e ca, in ciuda faptului ca suntem mai mult sau mai putin constienti de faptul ca suntem manipulati la fiecare pas, nu facem nimic din frica de a nu fi ridicularizati. De ce? Pentru ca tragedia nu pica in capul aluia care urmeaza turma, ci in capul aluia care se opreste si ridica un semn de intrebare. Si, ca sa aduc un zambet pe buze dupa ce am criticat atat, vreau sa povestesc o intamplare de acum ceva timp. Eram in drum spre scoala cu niste colege, acum vreun an, doi, si, pe Independentei, vis-a-vis de statuie, stateam cu o multime de oameni la semafor, in fata noastra fiind un caine care, cuminte, astepta si el sa se faca verde. Dar cum este o perioada de vreo cateva secunde intre inceputul culorii rosii la masinile paralele cu trotuarul si verdele pietonilor, masinile s-au oprit, dar rosu tot era. Catelul, vazand ca s-au oprit masinile, a plecat dand din coada pe trecere, chiar daca inca mai era rosu la pietoni. Si multimea ce-a facut? S-a dus dupa el. S-aveti o seara frumoasa. :)

miercuri, 4 aprilie 2012

Artaip

Puiul meu drag, mi-a spus o zână bună că, pe vremuri, s-a întâmplat o mare minune în zonele acestea. Tu nu ai de unde să ştii, nici măcar eu nu eram născută pe atunci, dar, cică, odată ca niciodată, aici era Paradisul. Şi, zice-se, Dumnezeu făcuse un pact cu Cel-de-Jos, să nu se duşmănească şi să trăiască amândoi, împreună cu supuşii lor, în perfectă armonie şi pace. Astfel, peste tot pământul, domnea liniştea, voia bună, înţelegerea şi dragostea. Dar Domnul cel bun şi iertător nu ştia că, de fapt, Aghiuţă întocmea ditamai planul ca să-l detroneze, până în ziua în care începură să se audă nişte zgomote asurzitoare din depărtări.
Domnul a chemat pe toţi locuitorii Pământului să vadă dacă ei ştiu ceva despre ce se întamplă. Pentru început, un puric a zis că vine sfârşitul lumii, iar o girafă a zis că vede fum. Toţi începură apoi să se panicheze, să ţipe, să vorbească în acelaşi timp. Într-un final, când Dumnezeu i-a potolit, o arătare mică, gheboasă, mergând în patru labe şi fară blană s-a apropiat de gloată. Se vedea că era obosită după un drum lung.
- Doamne, zise creatura, cred că ai uitat de mine. Sunt prima Ta creaţie, singurul Tău eşec din toată existenţa Ta. Mă numesc Artaip, aşa mi se spune prin sud, de unde vin eu. Doamne, am auzit şi noi, in Comitat, despre chemarea Ta, dar oraşele şi satele noastre au fost prădate şi am hotărât că e mai bine să rămânem să ne îngrijim răniţii şi să reconstruim locuiţele. Am fugit, însă, să Te anunţ că Aghiuţă a strâns armată mare şi vine să Te detroneze.
În timp ce Artaip povestea, pământul începu să se cutremure... unu... doi... unu... doi... ritm de paşi. Paşi mari, mulţi şi grei.
- Vin! Sunt aproape! spuse Artaip.
Dumnezeu scrută marea de vieţuitoare din faţa sa şi spuse:
- Sper că nu va fi nevoie, dar, daca totuşi este, vreau să vă dau tuturor câte o armă, să vă puteţi apăra. Toţi împănaţii, veniţi cu un pas în faţă! Voi veţi avea puterea aerului. Dacă veţi fi atacaţi, daţi din aripi şi ridicaţi-vă spre cer. Toti cei cu solzi şi aripioare, veniţi în faţă. Voi veţi avea puterea apei. Dacă sunteţi atacaţi, săriţi în lacuri, în râuri.
- Doamne, dar ne vom îneca! Se auziră câteva voci subţirele.
- Aveţi încredere în mine! Domnul continuă: solzoşii cu picioare sau cei care se târăsc, voi veţi avea agilitatea şi dexteritatea. Veţi fi rapizi şi vă veţi strecura printre pietre, stânci sau bolovani. Cât despre îmblăniţi, voi sunteţi perfecţi pentru a primi puterea brută, voi aveti colţi ascuţiţi, gheare lungi şi forţoase, auz fin şi viteză! Acum, ocupaţi-vă toţi poziţiile. Ia să vedem, blănoşii...
- Doamne, se auzi o voce subţire, dar eu?
Dumnezeu se uită la Artaip. El nu avea nici pene, nici blană, nici nu se târa, nici nu avea aripioare. Grea decizie. Dumnezeu oftă, se întoarse cu spatele la Artaip şi îi spuse închizând ochii: "Artaip, tu nu lupţi!"
Artaip păli.
- Dar, Doamne, am bătut atâta cale să te anunţ ce se întâmplă şi acum mă trimiţi acasă?
- Eşti prima mea creatură, Artaip, eşti fragil, dar te preţuiesc, nu pot permite să fii rănit.
- Dar mie nu mi-ai dat nicio putere, dacă-mi dai o putere, pot să lupt.
- Du-te acasă, ai ajutat atât cât ai putut!
Artaip clipi să-şi ascundă lacrimile, întoarse capul în direcţia din care venise, apoi se întoarse încet şi obosit din tot corpul spre acea direcţie. Plecă.
Lupta a început doar două ore mai târziu. Forţele Domnului şi cele ale lui Aghiuţă erau egale cantitativ şi, astfel, nimeni nu câştiga şi nimeni nu pierdea. Totuşi, după douăzeci de ani de război continuu, nicio tabără nu voia să renunţe. Până într-o zi...
Pe vremea aceea, Dumnezeu era într-un trup de om, care era vulnerabil, în ciuda puterii imense, nemărginite a sufletului. Astfel, într-o clipită de neatenţie din partea Lui, Aghiuţă încercă să împlânte un pumnal în beregata Domnului dar, în acea clipă, Artaip, creatura vai-de-ea, o zbughi dintr-un copac, exact la timp ca să acţioneze pe post de scut. Pumnalul fu implantat în inima lui, iar ochii i se pierdură în orbite. O picătură de sânge se scurse din rana deschisă, pe pielea roz, curată, care părea că albeşte sub ochii celor care luau parte la luptă şi care, ca la un semn, se opriseră, privind săraca făptură cum murea sub privirea lor. Dumnezeu se înfurie din cale-afară. Scoase un urlet atât de puternic, încât pământul se crăpă în două, trasând o linie exactă între forţele răului şi cele ale binelui. Apoi, un curent de aer cald, fierbinte chiar, îi învălui pe slujitorii lui Aghiuţă şi, împreună cu acesta, îi trase în jos. Apoi, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, pământul se închise la loc.
Dumnezeu îngenunchie lânge Artaip, care începea să se prefacă în stană de piatră.
- Artaip... "Piatra"... invers. Din asta a fost făcut micuţul acesta. Din piatră şi o picătură din sângele meu. După o clipă care părea că nu se mai termină, ochii Domnului sclipiră năzdrăvani. Să vină un colţos!
O fiară cu nişte colţi imenşi se apropie de Dumnezeu. Domnul îşi înfipse vârful unui colţ în degetul arătător şi o picătură de sânge ţâşni afară. Lipi degetul de rana lui Artaip, care începu să se închidă. Procesul de transformare în piatră încetă, Artaip începu să prindă viaţă înapoi. Apoi, sub privirile tuturor, deschise ochii.
- Of, Artaip, eşti bine! Oftă fericit Dumnezeu.
- Mulţumită Ţie, Doamne! spuse.
- Artaip, pentru curajul tău de a mă salva, vreau să te răsplătesc.
Dumnezeu bătu din palme şi apăru o armură din aur, cu dungi negre, pictată de mari maeştri ai timpului, pe care o puse peste Artaip. În secunda următoare, armura se prefăcu în blană. Cea mai frumoasă blană care fusese văzută vreodată.
- Doamne, spuse Artaip, îţi mulţumesc! Este o onoare.
- Onoarea este a mea, tinere cavaler. Dumnezeu bătu iar din palme şi o armură exact la fel, dar din argint, apăru. Du-i asta femelei pe care o iubeşti. Înmulţiţi lumea de eroi!
Astfel, puiul meu, dintr-o creatură urâtă, fără blană, obosită, hidoasă, Artaip a ajuns un mândru mascul, cu o blană aurie superbă, ce stălucea în lumina soarelui mai ceva ca astrul. Toţi i-au spus tigru după această întâmplare. Cert este că, de la acel incident pană a apărut omul pe pământ, a fost pace! Noapte bună, scumpule!

miercuri, 21 martie 2012

Speranţă

Orizontul se scaldă în speranţă,
Se lasă greu pe umerii slăbiţi
Ai singurătăţii mele fără viaţă.

Se sprijină pe arbori şi pe flori,
Pe urmele de ruj de pe obrazu-ţi,
Pe zâmbetul ce l-ai lăsat în urmă.

Se scaldă-n marea nemuririi tale,
Tu, muz-a conştiinţei mele,
Pierdută-n zorii cei de ieri.

.x

Lacul zâmbeşte dinspre lebede,
Apăsat de temniţa ecoului
Paşilor pierduţi pe malul său,
                                    Şi tace.

Şi geana-i pare fermecată
Cum tace-asurzitor şi parcă
Se pleacă-n cunoştinţă mută,
                                   Şi tremură.

Şopteşte într-o limbă moartă
Ori, poate, fermecată, secrete
Ce numai el le ştie,
                                   Şi parcă râde.

marți, 20 martie 2012

Mwreaw.x

Din ale tale braţe, încet eu mă desprind
Căci muza ta e alta şi parc-o văd zâmbind,
Făcând tot ce-i posibil să te recucerească,
Gesticulând acut şi vrând să îţi vorbească.

Şi cine sunt eu, oare, să stau în a ei cale?
Când ea ajuns-a-aici cu mult 'naintea mea
Iar tu, necunoscând, sau poate din mirare
Ai hotărât naiv, plăpând, a i te da.

Din două, numa' una-i bună şi-a inimii câştigătoare
Problema, însă,-i alta: cin' să fie oare?
O ea persuasivă? O eu domoală în manifestare?
O fi având muniţie, dar eu nu sunt luptătoare.

luni, 20 februarie 2012

Pradator.x



Amurg al mortii tu imi esti
Atunci cand zbori in al meu cer
Caci veacul il apropii
C-un zambet ca de inger.

Iar aripile-ti cresc
Muscand adanc din carne
Si au in capat ghiare mari
Cu care sfasii mieii
Ce strigate inabusa
Sub ghiara ta mascata
De-atingeri moi.