Instinct de turma

Eram azi la pregatire la sociologie si mi-a zis profa, ca raspuns la conceptul meu despre om ca fiinta ghidata nu doar de ratiune, ci si de un acut instinct de turma, cu un citat care m-a pus serios pe ganduri si care suna asa: "Noi gandim in interiorul unei gandiri anonime", lansat "pe piata" de filosoful si istoricul francez Michel Foucault. Si am zis...adica de ce? Si da, e adevarat, suntem cu totii, intr-o masura sau alta, constienti de normele pe care le impune societatea in toate domeniile vietii (si nu ma refer doar la problemele sociale ca delincventa, discriminarea sau altele, ci la cele de toate zilele). De cate ori n-ai mers pe strada si ai vazut pe cineva cu blugi verzi, camasa roz si curea mov si te-ai gandit "phuai, ce curcubeu, arata groaznic. Cum poate merge asa pe strada?" Asa cum? Asa cum nu-ti place tie? Asa cum nu sponsorizeaza creatorii de moda? Asa cum ti s-a, de fapt, ni s-a impus sa nu facem? Si anonim pentru ca, ei bine, setul asta de norme e transmis prin viu grai, prin media si prin alte forme. Partea cu adevarat tragica e ca, in ciuda faptului ca suntem mai mult sau mai putin constienti de faptul ca suntem manipulati la fiecare pas, nu facem nimic din frica de a nu fi ridicularizati. De ce? Pentru ca tragedia nu pica in capul aluia care urmeaza turma, ci in capul aluia care se opreste si ridica un semn de intrebare. Si, ca sa aduc un zambet pe buze dupa ce am criticat atat, vreau sa povestesc o intamplare de acum ceva timp. Eram in drum spre scoala cu niste colege, acum vreun an, doi, si, pe Independentei, vis-a-vis de statuie, stateam cu o multime de oameni la semafor, in fata noastra fiind un caine care, cuminte, astepta si el sa se faca verde. Dar cum este o perioada de vreo cateva secunde intre inceputul culorii rosii la masinile paralele cu trotuarul si verdele pietonilor, masinile s-au oprit, dar rosu tot era. Catelul, vazand ca s-au oprit masinile, a plecat dand din coada pe trecere, chiar daca inca mai era rosu la pietoni. Si multimea ce-a facut? S-a dus dupa el. S-aveti o seara frumoasa. :)

Artaip

Puiul meu drag, mi-a spus o zână bună că, pe vremuri, s-a întâmplat o mare minune în zonele acestea. Tu nu ai de unde să ştii, nici măcar eu nu eram născută pe atunci, dar, cică, odată ca niciodată, aici era Paradisul. Şi, zice-se, Dumnezeu făcuse un pact cu Cel-de-Jos, să nu se duşmănească şi să trăiască amândoi, împreună cu supuşii lor, în perfectă armonie şi pace. Astfel, peste tot pământul, domnea liniştea, voia bună, înţelegerea şi dragostea. Dar Domnul cel bun şi iertător nu ştia că, de fapt, Aghiuţă întocmea ditamai planul ca să-l detroneze, până în ziua în care începură să se audă nişte zgomote asurzitoare din depărtări.

Domnul a chemat pe toţi locuitorii Pământului să vadă dacă ei ştiu ceva despre ce se întamplă. Pentru început, un puric a zis că vine sfârşitul lumii, iar o girafă a zis că vede fum. Toţi începură apoi să se panicheze, să ţipe, să vorbească în acelaşi timp. Într-un final, când Dumnezeu i-a potolit, o arătare mică, gheboasă, mergând în patru labe şi fară blană s-a apropiat de gloată. Se vedea că era obosită după un drum lung.

- Doamne, zise creatura, cred că ai uitat de mine. Sunt prima Ta creaţie, singurul Tău eşec din toată existenţa Ta. Mă numesc Artaip, aşa mi se spune prin sud, de unde vin eu. Doamne, am auzit şi noi, in Comitat, despre chemarea Ta, dar oraşele şi satele noastre au fost prădate şi am hotărât că e mai bine să rămânem să ne îngrijim răniţii şi să reconstruim locuiţele. Am fugit, însă, să Te anunţ că Aghiuţă a strâns armată mare şi vine să Te detroneze.

În timp ce Artaip povestea, pământul începu să se cutremure... unu... doi... unu... doi... ritm de paşi. Paşi mari, mulţi şi grei.

- Vin! Sunt aproape! spuse Artaip.

Dumnezeu scrută marea de vieţuitoare din faţa sa şi spuse:

- Sper că nu va fi nevoie, dar, daca totuşi este, vreau să vă dau tuturor câte o armă, să vă puteţi apăra. Toţi împănaţii, veniţi cu un pas în faţă! Voi veţi avea puterea aerului. Dacă veţi fi atacaţi, daţi din aripi şi ridicaţi-vă spre cer. Toti cei cu solzi şi aripioare, veniţi în faţă. Voi veţi avea puterea apei. Dacă sunteţi atacaţi, săriţi în lacuri, în râuri.

- Doamne, dar ne vom îneca! Se auziră câteva voci subţirele.

- Aveţi încredere în mine! Domnul continuă: solzoşii cu picioare sau cei care se târăsc, voi veţi avea agilitatea şi dexteritatea. Veţi fi rapizi şi vă veţi strecura printre pietre, stânci sau bolovani. Cât despre îmblăniţi, voi sunteţi perfecţi pentru a primi puterea brută, voi aveti colţi ascuţiţi, gheare lungi şi forţoase, auz fin şi viteză! Acum, ocupaţi-vă toţi poziţiile. Ia să vedem, blănoşii...

- Doamne, se auzi o voce subţire, dar eu?

Dumnezeu se uită la Artaip. El nu avea nici pene, nici blană, nici nu se târa, nici nu avea aripioare. Grea decizie. Dumnezeu oftă, se întoarse cu spatele la Artaip şi îi spuse închizând ochii: "Artaip, tu nu lupţi!"

Artaip păli.

- Dar, Doamne, am bătut atâta cale să te anunţ ce se întâmplă şi acum mă trimiţi acasă?

- Eşti prima mea creatură, Artaip, eşti fragil, dar te preţuiesc, nu pot permite să fii rănit.

- Dar mie nu mi-ai dat nicio putere, dacă-mi dai o putere, pot să lupt.

- Du-te acasă, ai ajutat atât cât ai putut!

Artaip clipi să-şi ascundă lacrimile, întoarse capul în direcţia din care venise, apoi se întoarse încet şi obosit din tot corpul spre acea direcţie. Plecă.

Lupta a început doar două ore mai târziu. Forţele Domnului şi cele ale lui Aghiuţă erau egale cantitativ şi, astfel, nimeni nu câştiga şi nimeni nu pierdea. Totuşi, după douăzeci de ani de război continuu, nicio tabără nu voia să renunţe. Până într-o zi...

Pe vremea aceea, Dumnezeu era într-un trup de om, care era vulnerabil, în ciuda puterii imense, nemărginite a sufletului. Astfel, într-o clipită de neatenţie din partea Lui, Aghiuţă încercă să împlânte un pumnal în beregata Domnului dar, în acea clipă, Artaip, creatura vai-de-ea, o zbughi dintr-un copac, exact la timp ca să acţioneze pe post de scut. Pumnalul fu implantat în inima lui, iar ochii i se pierdură în orbite. O picătură de sânge se scurse din rana deschisă, pe pielea roz, curată, care părea că albeşte sub ochii celor care luau parte la luptă şi care, ca la un semn, se opriseră, privind săraca făptură cum murea sub privirea lor. Dumnezeu se înfurie din cale-afară. Scoase un urlet atât de puternic, încât pământul se crăpă în două, trasând o linie exactă între forţele răului şi cele ale binelui. Apoi, un curent de aer cald, fierbinte chiar, îi învălui pe slujitorii lui Aghiuţă şi, împreună cu acesta, îi trase în jos. Apoi, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, pământul se închise la loc.

Dumnezeu îngenunchie lânge Artaip, care începea să se prefacă în stană de piatră.

- Artaip... "Piatra"... invers. Din asta a fost făcut micuţul acesta. Din piatră şi o picătură din sângele meu. După o clipă care părea că nu se mai termină, ochii Domnului sclipiră năzdrăvani. Să vină un colţos!

O fiară cu nişte colţi imenşi se apropie de Dumnezeu. Domnul îşi înfipse vârful unui colţ în degetul arătător şi o picătură de sânge ţâşni afară. Lipi degetul de rana lui Artaip, care începu să se închidă. Procesul de transformare în piatră încetă, Artaip începu să prindă viaţă înapoi. Apoi, sub privirile tuturor, deschise ochii.

- Of, Artaip, eşti bine! Oftă fericit Dumnezeu.

- Mulţumită Ţie, Doamne! spuse.

- Artaip, pentru curajul tău de a mă salva, vreau să te răsplătesc.

Dumnezeu bătu din palme şi apăru o armură din aur, cu dungi negre, pictată de mari maeştri ai timpului, pe care o puse peste Artaip. În secunda următoare, armura se prefăcu în blană. Cea mai frumoasă blană care fusese văzută vreodată.

- Doamne, spuse Artaip, îţi mulţumesc! Este o onoare.

- Onoarea este a mea, tinere cavaler. Dumnezeu bătu iar din palme şi o armură exact la fel, dar din argint, apăru. Du-i asta femelei pe care o iubeşti. Înmulţiţi lumea de eroi!

Astfel, puiul meu, dintr-o creatură urâtă, fără blană, obosită, hidoasă, Artaip a ajuns un mândru mascul, cu o blană aurie superbă, ce stălucea în lumina soarelui mai ceva ca astrul. Toţi i-au spus tigru după această întâmplare. Cert este că, de la acel incident pană a apărut omul pe pământ, a fost pace! Noapte bună, scumpule!