Mreaw?

Nu pot iubi cu adevărat decât cei ce analizează. Şi-atunci de ce te superi când ochii mei se măresc, rămânând fixaţi asupra ta? De ce te supără atât întrebarea "La ce te gândeşti?"
Ştefan Gheorghidiu din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" spunea că "de cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care mai târziu nu poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei (...) Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă."
Bun, şi-n cazul ăsta, de ce se mai numeşte iubire şi nu auto-determinare-spre-a-crede-că-iubeşti? Bine, probabil pentru că e mai scurt şi mai uşor de zis. Dar cum îţi poţi impune să iubeşti pe cineva? Iubirea nu vine de la sine? Şi-atunci ce rost mai are sintagma "Nu mai e iubire, s-a terminat" pe care o spun cei care părăsesc, părăsiţilor? De ce ei nu îşi pot impune să iubească în continuare? Întreb asta pentru că şi eu, la rândul meu, m-am chinuit să iubesc pe cineva după o anumită perioadă de timp, dar nu am reuşit. Dacă vreunul din cei care îmi citesc blogul, se poate auto determina să iubească, rog frumos a mă contacta!

Autor.x

"Trebuie să scrie doar aceia ce au ceva de spus". Aceasta afirmă personajul "Autorul" din "Patul lui Procust" al lui Camil Petrescu. "Un scriitor e un om care exprimă, în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie."
Dar cum să-mi exteriorizez, în scris, sufletul, când eu nu am nici compoziţie, nici stil, nici caligrafie? Cum să fiu înţeleasă când eu mi-azvârl rebel idei ce-mi trec spasmotic prin minte? Cum să am curajul să mă las citită de alţii, când nu ştiu dacă gândurile, părerile, impresiile lor provocate de ce am eu de spus vor lua foc sau vor îngheţa?Cum să scriu de serafimi, când eu nici nu ştiu de care parte a baricadei mă aflu? E ca şi cum m-aş plânge de greutatea aripilor mele, fără ca măcar să le am. Să mă fălesc cu strălucirea unei aure neposedate? De ce să m-arunc într-un hău îngrămădit cu draci în încercarea de-a-nvăţa să zbor?
Aberez.

De ce plângi?

Ca o petală brutal ruptă de pe floare, ca o mână mare şi fină în care vrem să ne depunem sufletul, o vedeam rostogolindu-se disperată, făcând curbe, schimbând direcţii, dar sensul nicicând. Mare, pură, clară. Lăsând în urma sa o dâră umedă, transparentă, fugea nebună-nebună spre marea prăpastie pe care nici măcar n-o bănuia. Se arunca neştiutoare spre un abis al nefiinţei, nefiinţă ca o aşteptare crepusculară în care toate pătrund şi din care nimic nu evadează, ca o încăpere fără capăt burduşită de dorinţe mocnind, vise disperate, văpăi tenebre, diferenţe-apăsătoare, exteriorizări zbuciumate. De ce-ţi verşi rece sufletul fierbinte? De ce plângi?

Mea culpa.

Tu, dulce suflet sângerând,
Ai reuşit a-mi ridica
Din greu abis ce m-apăsa,
...............................Toiagul.

N-a fost uşor, ştiu mult prea bine,
Te-ai aruncat cu un curaj cavaleresc,
Ce la alţi bărbaţi nu cred să-l mai găsesc,
...............................În gura lupului.

Pe-atunci credeai că lupul eşti chiar tu
Oh, tu biată fiară îmblânzită,
Luat-a-mi inima de dragoste prea hămesită
................................Şi ai rânjit.

Dar colţii tăi prea ascuţiţi de ură
Erau tociţi şi nu puteau a sfâşia
Decât un suflet ce deja sângera
................................În valuri.

Din prădător, vânat iute ai ajuns
O clip-a fost ca să te sfâşii
Şi ai picat în somn cum hibernează urşii
................................Iartă-mă.