Ca o petală brutal ruptă de pe floare, ca o mână mare şi fină în care vrem să ne depunem sufletul, o vedeam rostogolindu-se disperată, făcând curbe, schimbând direcţii, dar sensul nicicând. Mare, pură, clară. Lăsând în urma sa o dâră umedă, transparentă, fugea nebună-nebună spre marea prăpastie pe care nici măcar n-o bănuia. Se arunca neştiutoare spre un abis al nefiinţei, nefiinţă ca o aşteptare crepusculară în care toate pătrund şi din care nimic nu evadează, ca o încăpere fără capăt burduşită de dorinţe mocnind, vise disperate, văpăi tenebre, diferenţe-apăsătoare, exteriorizări zbuciumate. De ce-ţi verşi rece sufletul fierbinte? De ce plângi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu