Mreaw?

Nu pot iubi cu adevărat decât cei ce analizează. Şi-atunci de ce te superi când ochii mei se măresc, rămânând fixaţi asupra ta? De ce te supără atât întrebarea "La ce te gândeşti?"
Ştefan Gheorghidiu din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" spunea că "de cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care mai târziu nu poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei (...) Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă."
Bun, şi-n cazul ăsta, de ce se mai numeşte iubire şi nu auto-determinare-spre-a-crede-că-iubeşti? Bine, probabil pentru că e mai scurt şi mai uşor de zis. Dar cum îţi poţi impune să iubeşti pe cineva? Iubirea nu vine de la sine? Şi-atunci ce rost mai are sintagma "Nu mai e iubire, s-a terminat" pe care o spun cei care părăsesc, părăsiţilor? De ce ei nu îşi pot impune să iubească în continuare? Întreb asta pentru că şi eu, la rândul meu, m-am chinuit să iubesc pe cineva după o anumită perioadă de timp, dar nu am reuşit. Dacă vreunul din cei care îmi citesc blogul, se poate auto determina să iubească, rog frumos a mă contacta!