Trudă

Un chip plăpând ce des îl văd în stele
Ce strigă parc-o muzică nebună
Ce urcă-n ceruri şi izbeşte-n lună
Şi dragoste presară pe genele-mi grele.

Şi nimeni nu-l întreabă ce este sau ce are
Iar ochii lui s-apleacă spre negru cest pământ
Asemeni unui mag sub sfântul jurământ,
Sub greaua mistuire a salei căutare.

Superbu-i trup se zvârcoleşte-n trudă,
Iar linia roz-a buzelor e frântă,
Parul de la tâmple-aruncă o mirare cruntă
Asemeni unui haos ce rupe-o frunză crudă.

Condiţia sa umană ce nu-i permite spumă
Şi nu-i acordă dreptul nici de a spera
În schimbul a puţin permite-şi a-i fura
Bujorul din obraz, făcându-l praf de lună.