Da.

Acelasi dor in doua trupuri
Zadarnic cere evadarea
Spre golul ce imparte marea
Oamenilor agitati in grupuri.

Ei sunt atatia si sunt rai
In graba lor de-a cuvanta
Despre morala si-adanci vai
Despre cainta altora.

Se cred apostoli, poate sfinti
Ce propovaduiesc de toate;
De toate goale, far' substrate,
Menite strict sa spele minti.

O lume vaga ne desparte
Cu un trecut destul de dur,
Imi esti aproape, dar departe
Si-mi tot ajuti sa m-astern pur.

Si te iubesc'ntr'atat de mult
Incat zaresc o bolta-curcubeu
Pornind agale din sufletul meu,
Cladind spre tine'un intreg cult.

Raspuns.

Ca sa fiu sincera cu marea
Din care suflu-ti arzand tragi
Am sa-ti rastalmacesc chemarea
Prea simplelor cuvinte dragi.

Sa imi dezvalui in amurg de vis
Un curcubeu ce mult straluce
Asupra asprului abis
Ce patru ani in brate duce,

 Ti-au trebuit doua clipite
In care nici nu cred c-ai incercat
Sa-ti razemi degetele ostenite
De-un rece, tare, colt de pat.

Mi-ai insusit inca odata
La nesfarsitele chemari
O lacrima ce n-o sa poata
Fi cuprinsa-n toate cele 7 mari.

Instinct de turma

Eram azi la pregatire la sociologie si mi-a zis profa, ca raspuns la conceptul meu despre om ca fiinta ghidata nu doar de ratiune, ci si de un acut instinct de turma, cu un citat care m-a pus serios pe ganduri si care suna asa: "Noi gandim in interiorul unei gandiri anonime", lansat "pe piata" de filosoful si istoricul francez Michel Foucault. Si am zis...adica de ce? Si da, e adevarat, suntem cu totii, intr-o masura sau alta, constienti de normele pe care le impune societatea in toate domeniile vietii (si nu ma refer doar la problemele sociale ca delincventa, discriminarea sau altele, ci la cele de toate zilele). De cate ori n-ai mers pe strada si ai vazut pe cineva cu blugi verzi, camasa roz si curea mov si te-ai gandit "phuai, ce curcubeu, arata groaznic. Cum poate merge asa pe strada?" Asa cum? Asa cum nu-ti place tie? Asa cum nu sponsorizeaza creatorii de moda? Asa cum ti s-a, de fapt, ni s-a impus sa nu facem? Si anonim pentru ca, ei bine, setul asta de norme e transmis prin viu grai, prin media si prin alte forme. Partea cu adevarat tragica e ca, in ciuda faptului ca suntem mai mult sau mai putin constienti de faptul ca suntem manipulati la fiecare pas, nu facem nimic din frica de a nu fi ridicularizati. De ce? Pentru ca tragedia nu pica in capul aluia care urmeaza turma, ci in capul aluia care se opreste si ridica un semn de intrebare. Si, ca sa aduc un zambet pe buze dupa ce am criticat atat, vreau sa povestesc o intamplare de acum ceva timp. Eram in drum spre scoala cu niste colege, acum vreun an, doi, si, pe Independentei, vis-a-vis de statuie, stateam cu o multime de oameni la semafor, in fata noastra fiind un caine care, cuminte, astepta si el sa se faca verde. Dar cum este o perioada de vreo cateva secunde intre inceputul culorii rosii la masinile paralele cu trotuarul si verdele pietonilor, masinile s-au oprit, dar rosu tot era. Catelul, vazand ca s-au oprit masinile, a plecat dand din coada pe trecere, chiar daca inca mai era rosu la pietoni. Si multimea ce-a facut? S-a dus dupa el. S-aveti o seara frumoasa. :)

Artaip

Puiul meu drag, mi-a spus o zână bună că, pe vremuri, s-a întâmplat o mare minune în zonele acestea. Tu nu ai de unde să ştii, nici măcar eu nu eram născută pe atunci, dar, cică, odată ca niciodată, aici era Paradisul. Şi, zice-se, Dumnezeu făcuse un pact cu Cel-de-Jos, să nu se duşmănească şi să trăiască amândoi, împreună cu supuşii lor, în perfectă armonie şi pace. Astfel, peste tot pământul, domnea liniştea, voia bună, înţelegerea şi dragostea. Dar Domnul cel bun şi iertător nu ştia că, de fapt, Aghiuţă întocmea ditamai planul ca să-l detroneze, până în ziua în care începură să se audă nişte zgomote asurzitoare din depărtări.

Domnul a chemat pe toţi locuitorii Pământului să vadă dacă ei ştiu ceva despre ce se întamplă. Pentru început, un puric a zis că vine sfârşitul lumii, iar o girafă a zis că vede fum. Toţi începură apoi să se panicheze, să ţipe, să vorbească în acelaşi timp. Într-un final, când Dumnezeu i-a potolit, o arătare mică, gheboasă, mergând în patru labe şi fară blană s-a apropiat de gloată. Se vedea că era obosită după un drum lung.

- Doamne, zise creatura, cred că ai uitat de mine. Sunt prima Ta creaţie, singurul Tău eşec din toată existenţa Ta. Mă numesc Artaip, aşa mi se spune prin sud, de unde vin eu. Doamne, am auzit şi noi, in Comitat, despre chemarea Ta, dar oraşele şi satele noastre au fost prădate şi am hotărât că e mai bine să rămânem să ne îngrijim răniţii şi să reconstruim locuiţele. Am fugit, însă, să Te anunţ că Aghiuţă a strâns armată mare şi vine să Te detroneze.

În timp ce Artaip povestea, pământul începu să se cutremure... unu... doi... unu... doi... ritm de paşi. Paşi mari, mulţi şi grei.

- Vin! Sunt aproape! spuse Artaip.

Dumnezeu scrută marea de vieţuitoare din faţa sa şi spuse:

- Sper că nu va fi nevoie, dar, daca totuşi este, vreau să vă dau tuturor câte o armă, să vă puteţi apăra. Toţi împănaţii, veniţi cu un pas în faţă! Voi veţi avea puterea aerului. Dacă veţi fi atacaţi, daţi din aripi şi ridicaţi-vă spre cer. Toti cei cu solzi şi aripioare, veniţi în faţă. Voi veţi avea puterea apei. Dacă sunteţi atacaţi, săriţi în lacuri, în râuri.

- Doamne, dar ne vom îneca! Se auziră câteva voci subţirele.

- Aveţi încredere în mine! Domnul continuă: solzoşii cu picioare sau cei care se târăsc, voi veţi avea agilitatea şi dexteritatea. Veţi fi rapizi şi vă veţi strecura printre pietre, stânci sau bolovani. Cât despre îmblăniţi, voi sunteţi perfecţi pentru a primi puterea brută, voi aveti colţi ascuţiţi, gheare lungi şi forţoase, auz fin şi viteză! Acum, ocupaţi-vă toţi poziţiile. Ia să vedem, blănoşii...

- Doamne, se auzi o voce subţire, dar eu?

Dumnezeu se uită la Artaip. El nu avea nici pene, nici blană, nici nu se târa, nici nu avea aripioare. Grea decizie. Dumnezeu oftă, se întoarse cu spatele la Artaip şi îi spuse închizând ochii: "Artaip, tu nu lupţi!"

Artaip păli.

- Dar, Doamne, am bătut atâta cale să te anunţ ce se întâmplă şi acum mă trimiţi acasă?

- Eşti prima mea creatură, Artaip, eşti fragil, dar te preţuiesc, nu pot permite să fii rănit.

- Dar mie nu mi-ai dat nicio putere, dacă-mi dai o putere, pot să lupt.

- Du-te acasă, ai ajutat atât cât ai putut!

Artaip clipi să-şi ascundă lacrimile, întoarse capul în direcţia din care venise, apoi se întoarse încet şi obosit din tot corpul spre acea direcţie. Plecă.

Lupta a început doar două ore mai târziu. Forţele Domnului şi cele ale lui Aghiuţă erau egale cantitativ şi, astfel, nimeni nu câştiga şi nimeni nu pierdea. Totuşi, după douăzeci de ani de război continuu, nicio tabără nu voia să renunţe. Până într-o zi...

Pe vremea aceea, Dumnezeu era într-un trup de om, care era vulnerabil, în ciuda puterii imense, nemărginite a sufletului. Astfel, într-o clipită de neatenţie din partea Lui, Aghiuţă încercă să împlânte un pumnal în beregata Domnului dar, în acea clipă, Artaip, creatura vai-de-ea, o zbughi dintr-un copac, exact la timp ca să acţioneze pe post de scut. Pumnalul fu implantat în inima lui, iar ochii i se pierdură în orbite. O picătură de sânge se scurse din rana deschisă, pe pielea roz, curată, care părea că albeşte sub ochii celor care luau parte la luptă şi care, ca la un semn, se opriseră, privind săraca făptură cum murea sub privirea lor. Dumnezeu se înfurie din cale-afară. Scoase un urlet atât de puternic, încât pământul se crăpă în două, trasând o linie exactă între forţele răului şi cele ale binelui. Apoi, un curent de aer cald, fierbinte chiar, îi învălui pe slujitorii lui Aghiuţă şi, împreună cu acesta, îi trase în jos. Apoi, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, pământul se închise la loc.

Dumnezeu îngenunchie lânge Artaip, care începea să se prefacă în stană de piatră.

- Artaip... "Piatra"... invers. Din asta a fost făcut micuţul acesta. Din piatră şi o picătură din sângele meu. După o clipă care părea că nu se mai termină, ochii Domnului sclipiră năzdrăvani. Să vină un colţos!

O fiară cu nişte colţi imenşi se apropie de Dumnezeu. Domnul îşi înfipse vârful unui colţ în degetul arătător şi o picătură de sânge ţâşni afară. Lipi degetul de rana lui Artaip, care începu să se închidă. Procesul de transformare în piatră încetă, Artaip începu să prindă viaţă înapoi. Apoi, sub privirile tuturor, deschise ochii.

- Of, Artaip, eşti bine! Oftă fericit Dumnezeu.

- Mulţumită Ţie, Doamne! spuse.

- Artaip, pentru curajul tău de a mă salva, vreau să te răsplătesc.

Dumnezeu bătu din palme şi apăru o armură din aur, cu dungi negre, pictată de mari maeştri ai timpului, pe care o puse peste Artaip. În secunda următoare, armura se prefăcu în blană. Cea mai frumoasă blană care fusese văzută vreodată.

- Doamne, spuse Artaip, îţi mulţumesc! Este o onoare.

- Onoarea este a mea, tinere cavaler. Dumnezeu bătu iar din palme şi o armură exact la fel, dar din argint, apăru. Du-i asta femelei pe care o iubeşti. Înmulţiţi lumea de eroi!

Astfel, puiul meu, dintr-o creatură urâtă, fără blană, obosită, hidoasă, Artaip a ajuns un mândru mascul, cu o blană aurie superbă, ce stălucea în lumina soarelui mai ceva ca astrul. Toţi i-au spus tigru după această întâmplare. Cert este că, de la acel incident pană a apărut omul pe pământ, a fost pace! Noapte bună, scumpule!

Speranţă

Orizontul se scaldă în speranţă,
Se lasă greu pe umerii slăbiţi
Ai singurătăţii mele fără viaţă.

Se sprijină pe arbori şi pe flori,
Pe urmele de ruj de pe obrazu-ţi,
Pe zâmbetul ce l-ai lăsat în urmă.

Se scaldă-n marea nemuririi tale,
Tu, muz-a conştiinţei mele,
Pierdută-n zorii cei de ieri.

.x

Lacul zâmbeşte dinspre lebede,
Apăsat de temniţa ecoului
Paşilor pierduţi pe malul său,
                                    Şi tace.

Şi geana-i pare fermecată
Cum tace-asurzitor şi parcă
Se pleacă-n cunoştinţă mută,
                                   Şi tremură.

Şopteşte într-o limbă moartă
Ori, poate, fermecată, secrete
Ce numai el le ştie,
                                   Şi parcă râde.

Mwreaw.x

Din ale tale braţe, încet eu mă desprind
Căci muza ta e alta şi parc-o văd zâmbind,
Făcând tot ce-i posibil să te recucerească,
Gesticulând acut şi vrând să îţi vorbească.

Şi cine sunt eu, oare, să stau în a ei cale?
Când ea ajuns-a-aici cu mult 'naintea mea
Iar tu, necunoscând, sau poate din mirare
Ai hotărât naiv, plăpând, a i te da.

Din două, numa' una-i bună şi-a inimii câştigătoare
Problema, însă,-i alta: cin' să fie oare?
O ea persuasivă? O eu domoală în manifestare?
O fi având muniţie, dar eu nu sunt luptătoare.

Pradator.x

Amurg al mortii tu imi esti
Atunci cand zbori in al meu cer
Caci veacul il apropii
C-un zambet ca de inger.

Iar aripile-ti cresc
Muscand adanc din carne
Si au in capat ghiare mari
Cu care sfasii mieii
Ce strigate inabusa
Sub ghiara ta mascata
De-atingeri moi.

Trudă

Un chip plăpând ce des îl văd în stele
Ce strigă parc-o muzică nebună
Ce urcă-n ceruri şi izbeşte-n lună
Şi dragoste presară pe genele-mi grele.

Şi nimeni nu-l întreabă ce este sau ce are
Iar ochii lui s-apleacă spre negru cest pământ
Asemeni unui mag sub sfântul jurământ,
Sub greaua mistuire a salei căutare.

Superbu-i trup se zvârcoleşte-n trudă,
Iar linia roz-a buzelor e frântă,
Parul de la tâmple-aruncă o mirare cruntă
Asemeni unui haos ce rupe-o frunză crudă.

Condiţia sa umană ce nu-i permite spumă
Şi nu-i acordă dreptul nici de a spera
În schimbul a puţin permite-şi a-i fura
Bujorul din obraz, făcându-l praf de lună.

Ultimul Don Juan

Daca a iubi inseamna a avea drept de viata si de moarte asupra partenerului, ai rata totul dintr-o prostie? O piesa care subliniaza subtil si totusi puternic trairile celui care a crezut ca i se cuvinte sa-i curme viata persoanei iubite. O pedeapsa primita initial ca pe un dar divin se dovedeste a fi o corvoada. Puterea nu mai inseamna nimic. Tot ce vrei este pace. Fiti maine, 4 noiembrie, alaturi de noi, un grup cu extraortinar de multa vointa si pasiune pentru teatru, coordonati de un actor cu vechime si talent cu carul. Sensibilitatea, durerea si regretul pe care le poarta un simplu om va vor intra efectiv pe sub piele. Va asteptam cu bratele de schise dinaintea scenei de la Clubul CFR la Rapa Galbena,orele 17.00 pentru a trai odata cu noi emotii de nedescris.

Distributie:


Don Juan: Gnatenco Emil
Sganarel: Marin Vasile
Roxana: Modoranu Adina
Bianca: Dobrisan Cristina
Rozita: Bolea Adnana
Pepita: Bordianu Bianca
Angela: Alexandra Maxim
Comandorul: Florea Madalina
Giacomo Cassanova: Mocanu Vlad
Delia: Andrei Ioana
Nina: Cucos Irina



Regia: Gnatenco Emil
Sunete si lumini: Rotari Razvan

Mreaw?

Nu pot iubi cu adevărat decât cei ce analizează. Şi-atunci de ce te superi când ochii mei se măresc, rămânând fixaţi asupra ta? De ce te supără atât întrebarea "La ce te gândeşti?"
Ştefan Gheorghidiu din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" spunea că "de cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care mai târziu nu poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei (...) Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă."
Bun, şi-n cazul ăsta, de ce se mai numeşte iubire şi nu auto-determinare-spre-a-crede-că-iubeşti? Bine, probabil pentru că e mai scurt şi mai uşor de zis. Dar cum îţi poţi impune să iubeşti pe cineva? Iubirea nu vine de la sine? Şi-atunci ce rost mai are sintagma "Nu mai e iubire, s-a terminat" pe care o spun cei care părăsesc, părăsiţilor? De ce ei nu îşi pot impune să iubească în continuare? Întreb asta pentru că şi eu, la rândul meu, m-am chinuit să iubesc pe cineva după o anumită perioadă de timp, dar nu am reuşit. Dacă vreunul din cei care îmi citesc blogul, se poate auto determina să iubească, rog frumos a mă contacta!

Autor.x

"Trebuie să scrie doar aceia ce au ceva de spus". Aceasta afirmă personajul "Autorul" din "Patul lui Procust" al lui Camil Petrescu. "Un scriitor e un om care exprimă, în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie."
Dar cum să-mi exteriorizez, în scris, sufletul, când eu nu am nici compoziţie, nici stil, nici caligrafie? Cum să fiu înţeleasă când eu mi-azvârl rebel idei ce-mi trec spasmotic prin minte? Cum să am curajul să mă las citită de alţii, când nu ştiu dacă gândurile, părerile, impresiile lor provocate de ce am eu de spus vor lua foc sau vor îngheţa?Cum să scriu de serafimi, când eu nici nu ştiu de care parte a baricadei mă aflu? E ca şi cum m-aş plânge de greutatea aripilor mele, fără ca măcar să le am. Să mă fălesc cu strălucirea unei aure neposedate? De ce să m-arunc într-un hău îngrămădit cu draci în încercarea de-a-nvăţa să zbor?
Aberez.

De ce plângi?

Ca o petală brutal ruptă de pe floare, ca o mână mare şi fină în care vrem să ne depunem sufletul, o vedeam rostogolindu-se disperată, făcând curbe, schimbând direcţii, dar sensul nicicând. Mare, pură, clară. Lăsând în urma sa o dâră umedă, transparentă, fugea nebună-nebună spre marea prăpastie pe care nici măcar n-o bănuia. Se arunca neştiutoare spre un abis al nefiinţei, nefiinţă ca o aşteptare crepusculară în care toate pătrund şi din care nimic nu evadează, ca o încăpere fără capăt burduşită de dorinţe mocnind, vise disperate, văpăi tenebre, diferenţe-apăsătoare, exteriorizări zbuciumate. De ce-ţi verşi rece sufletul fierbinte? De ce plângi?

Mea culpa.

Tu, dulce suflet sângerând,
Ai reuşit a-mi ridica
Din greu abis ce m-apăsa,
...............................Toiagul.

N-a fost uşor, ştiu mult prea bine,
Te-ai aruncat cu un curaj cavaleresc,
Ce la alţi bărbaţi nu cred să-l mai găsesc,
...............................În gura lupului.

Pe-atunci credeai că lupul eşti chiar tu
Oh, tu biată fiară îmblânzită,
Luat-a-mi inima de dragoste prea hămesită
................................Şi ai rânjit.

Dar colţii tăi prea ascuţiţi de ură
Erau tociţi şi nu puteau a sfâşia
Decât un suflet ce deja sângera
................................În valuri.

Din prădător, vânat iute ai ajuns
O clip-a fost ca să te sfâşii
Şi ai picat în somn cum hibernează urşii
................................Iartă-mă.

Ai plecat.x

Se scurge timpul
Odată cu el te scurgi şi tu
Pleci ca nisipul
Nu priveşti în urmă, pleci şi tu

Se duce vara,
Cu ea te urci în tren şi pleci şi tu
Pleci ca şi seara,
Când ne-am sărutat
Da, pleci şi tu

Nu mai pot să te visez,
Am ochi iar pustii şi reci
Tac şi plând te văd cum pleci
Nu mai eşti, iar mă-ntristez

Mi-ai dat zâmbet şi speranţă
Mi-ai dat ochi-ţi plini de viaţă,
Acum pleci cu tot ce am
Tot ce fac îl fac în van.

Tu ai plecat,
Am strâns în braţe un alt corp
Dar l-am lăsat,
Nu simt nimic, ma simt un mort

Au trecut doar patru zile,
Patru dimineţi pustii
Scurs-a sufletul din mine
Mă uit spre zări să văd de vii.

Pe naiba.x

Stai şi cauţi în trecut
Nu laşi morţii să se odihnească
Nu eşti vesel c-ai avut
Toţi cei vii încep să te ocolească.

Valuri negre te cuprind
Încă simţi dureri mult prea negate
Ai tăi mereu te surprind
Trăind iar clipele de mult fumate.

Crezi că n-ai să mai iubeşti?
Pe naiba! (găseşti tu alta)
Simţi că fără ea nu poti să mai trăieşti
Nu vrei să mai ştii nimic
La naiba!(cu toate fetele astea)
Ai încetat să te mai mişti, îţi e prea frig..

What does 18 mean?

Mă gândeam recent că am aşteptat 18 ani sa ajung majoră. Şi uite-mă aici. 18 ani şi două săptămâni chiar. Da, am aşteptat două săptămâni să mă obişnuiesc cu ideea şi să incep să simt că e o diferenţă între 17 şi 18 ani. Şi...unde e? Da, păăăăăi...nu e. Adică, ok, simt..nu, nu simt, conştientizez că în momentul de fată mă pot duce în Tavernă să beau o bere, să arăt buletinul şi să ştie toţi că fac asta legal. Conştientizez că dacă fac vreo trăsnaie, eu răspund pt faptele mele, că sunt adult, vorba aia. Conştientizez că pot să muncesc dacă vreau. Pe de altă parte...de când am făcut 18 ani...m-am dus în Tavernă să beau o bere? Nu. După ce m-am plâns atâta timp, acum realizez că nu am când. Am muncit, ce-i drept, pe ici, pe colo, am făcut nişte bănuţi ai mei cu care să-mi achiziţionez ceva chestiuţe, n-am facut nicio trăsnaie şi n-am făcut aproape nimic din ce-mi propusem să fac chiar în prima zi de om major. De ce? Pentru că n-am avut timp. Oare asta e de fapt marea schimbare la 18 ani? Faptul că se umple orarul într-atât încât nu mai simt nici măcar plăcere în a ieşi? Asta e marea diferenţă? Dacă asta e,atunci cred că e interesant, la urma urmei. Economisesc timp, bani şi energie, pe care le canalizez spre altceva. Dar...i was supposed to feel it in another way, wasn't i? I was supposed to have more fun. Ideea principala cred că e că programul e încărcat din cauza anului final de liceu la care iau parte. Ce pot spune e că...eu cresc. Şi e bine. Cred. I kind of like it, anyway. :D

Ce inseamna sa fii erou

Multi stam si ne uitam la filme total neinspirate, dar care au menirea de-a ne face sa zambim, sa uitam o clipa de problemele noastre, sa intram in pielea personajelor si sa zburam intr-o alta lume. Dar daca hiperbolizatii "super eroi" sunt doar niste masti care sa manipuleze omenirea sa cumpere chestii cu imaginile lor pe ele? Adevaratii eroi sunt saracii care reusesc sa traiasca din putinul pe care il au. Adevaratii eroi sunt cei care isi iau inima in dinti, respira adanc si rad dupa orice necaz. Adevaratii eroi sunt cei care nu isi plang de mila, ci actioneaza spre remedierea situatiilor, fara a fi inzestrati cu dumnezeu stie ce "super puteri de super eroi". Hai sa fim si noi eroi!

Alien like you

M-am gandit destul de des in ultima vreme cum ar fi sa dau peste un om pe strada intr-o zi si sa-mi spuna "Buna, Alexandra, stiu ca ai avut niste probleme in trecut, vino la adresa de pe cartea de vizita si vorbim"...oare cum as reactiona? Sunt destul de nebuna sa-i urmez sfatul sau prea ignoranta sa ma interesez catusi de putin de el? Ei bine, presupunand ca m-as duce, s-ar ajunge la un moment in care el imi ofera posibilitatea sa ma intorc in trecut sa-mi repar greselile, atata timp cat imi modific doar trecutul meu nu si pe al celor din jur si, de asemenea, neavand voie sa cumpar bilete la loto :)) (this is funny). Well, as vrea sa schimb ceva la trecutul meu? Da. Dar daca mi-as schimba trecutul, prezentul meu ar fi si el altfel? Daca da, cum? Nu stiu, am urmarit doua sezoane din Being Erica in trei zile si nu am ajuns la nicio concluzie...sa vedem sezonul 3. Enjoy!

Autoportret-varianta a doua! :)

Cum ar spune mama, sunt doar un “boţ cu ochi”..Însă, în calitate de boţ, pot afirma că sunt mult mai mult de atât: sunt Alexandra Maxim, cea cocoţată pe scaunul din a treia bancă de la perete, cufundată până la refuz în lectura, cu muzica sunând cu putere în caştile de pe urechi. O oarecare fată, dacă e să ne gândim mai bine. Am 17 ani. Zi de zi parcurg acelaşi drum de acasă la şcoală: iau tramvaiul până în Piaţa Unirii, mă întâlnesc cu aceeaşi colegă de clasă cu care stau şi la şcoală şi, apoi, printre cuvintele izvorând cu nerăbdare din gurile amandurora, ajung în institut. Apoi, după ce termin orele, acelaşi drum este parcurs în sens invers, pe jos, bucurându-mă de muzica din caşti, de ploaie, de ninsoare, sau de razele fierbinţi de soare.
S-ar putea spune că sunt obsedată de muzică...dar ar fi greşit. Iubesc tot ce este frumos, iubesc muzica de calitate, chiar dacă uneori îmi clătesc urechile cu ceva mai puţin valoros, dar care corespunde stării de spirit de la momentul respectiv. Iubesc tot ce înseamnă vieţuitoare estetică (blană, patru picioare-în niciun caz mai multe-, urechiuşe, eventual o coadă).
De asemenea, iubesc arta. Îmi place să desenez şi, uneori, mă şi pricep. Îmi place să scriu şi, uneori, scriu şi bine. Dar, cel mai mult, imi place să joc teatru, pasiune deprinsă de mică, dar pusă în practică numai de doi ani si un pic.
Dacă ar fi să trebuiască să mă caracterizez într-un singur cuvânt, ar fi cea mai mare provocare a existenţei mele. În schimb, am câteva cuvinte care sunt perfecte: optimistă, prietenoasă, indulgentă şi creativă.

p